Povestea mea

Călătoria mea începe cu o copilărie cât se poate de obișnuită, cu prietenii și mingea pe stradă și cu bunicii - acasă. Am crescut din mâinile a două femei, mama mea și bunica mea, mama tatălui meu. Fiecare mi-a arătat o față diferită a feminității. Bunica mea, o educatoare blândă, liniștită, la locul ei, a făcut loc în viața ei ca eu să exist, să îi fiu alături în toate. M-am descoperit în conversații cu ea, în drum spre piață, la cules melci, frământând aluatul de курабии, biscuiți bulgărești mâncați pe furiș. Ea a cultivat în mine răbdarea, superputea mea de astăzi, și m-a făcut învățăcel pe viață.

Mama mea a fost, în multe, opusul bunicii mele. O femeie cu o voce puternică, cu o părere proprie, cu o încăpățânare activă și mereu convinsă că se descurcă. Familia ei, trecută prin altfel de suferințe și traume, I-a cerut să fie supraviețuitoare, sa fie independentă și să găsească resurse, mai întâi de toate, în interior. De la ea am învățat să fiu “sălbatică” și să îmi croiesc propriul drum.

Înainte să împlinesc 10 ani părinții mei au început o serie de mutări în diferite locuri, iar cu fiecare mutare mi-am pierdut prieteniile fragile de copil și o parte din încrederea în mine. Am ajuns să-mi petrec următorii 10 ani printre cărți, alături de eroi magicieni și dragoni care mă puteau însoți oriunde ne-am muta.

Când se închideau coperțile, începea suferința. Am trăit ani de zile cu anxietate socială, secretul meu pe care nu îl arătam nimănui. Din exterior lucrurile păreau în regulă, aveam note excelente și o gașcă de prieteni, iubit și pasiuni. În interior, mă regăseam într-un labirint de situații înspăimântătoare pe care trebuia să le evit cu orice preț. Să nu intru primă în magazin. Să nu cumpăr bilet de RATB de la șofer, dar să nu fiu prinsă la control. Să nu sun pe cineva la telefon. Să o salut pe casieră. Să evit ochii colegilor de la facultate. Să bat la ușa unui profesor.

Mi-a luat ani de zile să ies din acest labirint, să îmi recapăt încrederea și să mă simt confortabil în pielea mea. Am reușit din nou să mă conectez cu adevărat cu ceilalți și să am relații profunde și cu sens. Cu fiecare parte din mine pe care o vindecam, însă, apărea o altă parte, mai mică, mai adânc ascunsă, care îmi cerea atenția. În procesul de a deveni psihoterapeut, am devenit și om întreg. Am petrecut următorii cinci ani ascultând durerile copilului din mine, singuratic și speriat, și împrumutându-i vocea mea de adult încât să îl aud, să îl înțeleg și să ne creștem reciproc într-o relație asumată.

Singurătatea a fost și o durere, și un imbold. Dintotdeauna am știut că îmi doresc o familie și că vreau să fiu pentru copiii mei ceea ce mi-a lipsit mie, o prezență constantă și o sursă de conectare și siguranță. Visam să pot fi această persoană și pentru ei, dar și pentru copilul din interiorul meu care încă își căuta liniștea.

Momentul când am devenit mamă a fost magic, însă o dată cu el au început și provocările. Cu un ideal atât de ambițios în minte, din primă am început să mă îndoiesc că fac ceea ce are nevoie fiica mea. Deși citeam în continuu cărți despre psihologia copilului, făceam cursuri de parenting, tipăream fișe și lucram săptămânal în psihoterapia personală, întrebările și nesiguranțele mă bântuiau întruna.

Dacă eram suficient de bună și dacă fetița mea se simțea iubită. Dacă îi ofeream ceea ce avea nevoie pentru a crește bucuroasă, rezilientă, flexibilă. Dacă foloseam cuvintele potrivite și îi transmiteam mesaje sănătoase. Dacă prioritizam corect părțile din mine și din viața noastră, jonglând constant între rolul de femeie, mamă, soție și profesionist. Presiunea devenea tot mai mare, iar cumva nu reușeam niciodată să găsesc răspunsul corect.

După ani de studiu și formare ca psihoterapeut, am avut o revelație – nu există un singur răspuns corect. Există o gamă de răspunsuri potrivite într-o fereastră de toleranță destul de flexibilă. Există unele repere ferme pe care trebuie să le respect, iar în rest era nevoie să găsesc răspunsul potrivit pentru copilul meu, pentru familia noastră particulară, în societatea în care trăim, în vremurile noastre. A trebuit să înțeleg ce anume cerea situația noastră unică și să îmi dezvolt o filosofie de educație pe care să mă pot baza. Eu eram răspunsul.

A fost un proces greu, confuz. Mi-a cerut să găsesc echilibrul dintre ideal și realitate, să îi ajut pe copiii noștri să fie conștienți de realitatea lor, dar în același timp să îi inspir să viseze mai mult. Mi-a fost greu să creez spațiu pentru acest proces, între vase de spălat și întâlniri de joacă, între muncă și nevoia mea de a fi pur și simplu o persoană care nu e numită doar Mamă. Am început de multe ori de la zero și nu am reușit să găsesc reacția perfectă pentru fiecare situație pe care o întâmpinam. Oamenii îmi spuneau mereu că sunt perfecționistă și că îmi setez standardele prea sus. Că alți copii trăiesc lucruri mai rele și tot ies bine. Chiar mi-au spus că mă gândesc prea mult la educația parentală.

Dar nu m-am oprit. Și, la un moment dat, analizându-mi povestea, sentimentele și visele, am descoperit principiile care le-au făcut pe toate să capete sens. Ideile unice care se potrivesc cu mine și cu familia mea și care ne ghidează alegerile de atunci. Mi-am creat propria abordare de parenting, bazată pe știință și informată de toate cunoștințele și resursele pe care le-am dobândit și le dezvolt în continuare. Cu ajutorul ei reușesc să iau decizii consecvente, să aleg acțiuni și cuvinte potrivite cu valorile familiei noastre și să am încredere că sunt o mamă suficient de bună.

Momentele dificile din viața de părinte nu mă mai sperie acum. Chiar și când rămân fără cuvinte, mă pot întoarce întotdeauna la principiile mele și pot avea grijă de relația mea cu copiii într-un mod realist și plin de sens. Nu am ajuns niciodată să fiu mama perfectă. Dar acum nu mai trebuie să fiu. Fac doar ceea ce mi-am propus și anume îmi respect principiile și le urmez zi de zi cu convingerea că, în timp, ele vor deveni stâlpi de susținere pentru copiii mei. Sunt o mamă suficient de bună și mă simt mândră de mine în fiecare zi.